Acum sa teoretizam…  Linistea este acea stare  a situatiilor care s-au rezolvat de ceva timp. Din pacatele mele, nu am reusit sa definitivez cercetarile pentru o legatura intre liniste si temporalitate, dar, daca ar exista, ar fi direct proportionale. Linistea, sau, in definitiv, tacerea, nu poate fi expresiva decat cu ochii deschisi. Sunetul unei clipite, sunetul unui clipit poate trezi mai mult decat un gong in noapte. Pentru mine, cateodata, linistea se poate exprima si drept o vioara in mainile lui Vengerov. Am adormit de multe ori, si inca as mai putea, cu o bucata de Bach pe repeat.

Totusi, daca Universul s-a nascut dintr-o explozie, linistea nu poate sa existe asa cum este considerata in general. Pentru mase, insa, se poate spune, ca este cel mai mic si mai timid sunet. E poezia care poate fi invatata cel mai usor pe de rost. Anotimpul preferat al linistii, iarna glaciala, mangaie polii cu sloiuri plutitoare. As vrea sa inteleaga toata lumea ca in tacere nu avem, neaparat, liniste, in timp ce tacerea asteptarii este si cea mai nelinistitoare.

Ca sa-l evitam pe Vengerov, si ca linistea sa rasune inca, inchideti ochii doua minute fara o clipita, pentru Rostropovich:

www.youtube.com/watch?v=LU_QR_FTt3E

Din pacate, in ultima vreme am inceput sa denumim “oameni” orice creatura bipeda si cu canini tociti, care are acces la o tastatura. Am sa argumentez. Exista un user cu o fixatie pentru cuvantul “cadavru”. Nimic neobisnuit. Cadavrul este, in primul rand, un substantiv. In al doilea rand, este un fost om, asa ca nu ne mai putem supara pe el pentru ceva ce nu mai este. Un cadavru este un obiect mai mult sau mai putin flexibil, cu perspective reale de degradare rapida si aspect rece-uman, datorita stadiului de pornire.

Acum, avem specimenul “UnOm”, caruia vom incerca sa ii definim niste puncte esentiale in comunicarea pe spatiul virtual, acum si pururea…

1) Se scrie “fi-ti-ar”, nu “fiti-ar”. Ai absentat la scoala de la clasa a treia in sus.
2) Ca sa injuri un cadavru, chiar si in gluma si in context virtual + cadavru nedefinit, trebuie sa fii cu adevarat dobitoque. Asta ca sa nu presupun ca ii injura insusi viitorul cadavru al userului cu obsesia, pentru ca simt ca nu asta a vrut sa spuna bostanul.
3) Apelativul “ma” trebuia plasat intre virgule (treaba aia cu vocativul, daca nu ma insel; si daca ma insel, accept sa fiu corectata).
4) E foarte clar ca tarnacopistii (tarnacoparii?) au dat de tastatura… dar ar trebui sa se intoarca acolo unde le e locul, sau sa frecventeze site-uri de mai mica implicare literara.
5) Intr-o perspectiva pozitiva, individul ar putea fi gropar, dar este prea putin plauzibil. Majoritatea oamenilor isi respecta munca. Optiunea finala e ca lucreaza la desfundat canale – meserie onorabila, dar compatibila numai scrisului cu degetul pe peretii de la buda din spatele curtii.

In vecii vecilor, intelectul i-a fost odihnit. Amin! Si nu il injuram (nici pe el, nici pe viitorul sau cadavru) pentru ca nu se stie carui student la medicina ii va parveni, iar studentul n-are nicio vina.

Pentru astazi, s-a votat nedreptatea. Fiindca m-am obisnuit sa imi definesc termenii cu care lucrez, am stat sa imi clarific. Nedreptatea este dreptatea romaneasca. Cititorul obtuz nu intelege, pentru ca are unghiul prea mare. Definitia poate fi inteleasa numai prin ascutime – a mintii si a creionului. Substantiv (prea) comun, nedreptatea provine din derivarea cu prefix a dreptatii. Care, la randul ei, provine din derivarea cu sufix a dreptului. Se poate observa ca nedreptatea se compune destul de complicat, cu interventia mai multor genuri si in urma mai multor actiuni. Pe scurt, nedreptatea e o treaba. Ceea ce poate interesa pe jovialul meu cititor -probabil ca unic, din ce spun statisticile- este cand si unde survine nedreptatea. Explicatia, simplista, de altfel, este ca nedreptatea survine acolo unde cineva are un interes. Acolo unde adevarul este notat cu A, dar s-ar dori sa fie B, se va interveni financiar si in forta, pentru a crea adevarul C. Pentru ca nimic nu se poate realiza cu precizie; altfel, ar fi devenit B. Ca si virusii gripali, nedreptatea este in continua crestere / inmultire. Acest virus afecteaza majoritar organismele “nevertebrate” principial, cum ar fi romanii-standard.

Inmarmurind, un cort devine palat. Fenomenul s-a manifestat foarte intens in satul Buzescu. Acolo au inmarmurit toate. Problema ar fi ca, daca tu, ca turist, inmarmuresti in fata vreunei porti, iti poti gasi plenarul sfarsit intr-unul din malaxoarele celei mai apropiate fabrici de mezeluri, deoarece o vorba des intalnita in satul marmurei ostentative este “te halex pe paine, baa!”

Sigur, inmarmurirea dateaza chiar de la descoperirea marmurei. Brancusi a inmarmurit o Maiastra, o Pasare in Spatiu, doi Pinguini, dar si Inceputul Lumii. Inceputul lumii este inmarmurit… mai nou, se contureaza sfarsitul…

Am pronuntat “inmarmurire”, cu voce tare, lungind silabele pana dincolo de ele. Inmarmurire, nemurire. Cu o forta distincta pe “ri”…

pentru Cuvantul Zilei

Hain, masculinul substantivului “haina” semnifica rautate. El dateaza din timpurile nud-memorialistice ale lui Rubens, cand bunatatea se masura in corpolenta. Chiar si in neispravitele noastre timpuri, a spune despre cineva “mama, ce buna e!” inseamna aproape acelasi lucru: “i se distinge clar anatomia”. Impactul vizual al bunatatii trupesti a dainuit veacurilor, schimband numai stilistica rotunjimilor presupus-intime.

In sensul exprimarii acelei rautati, a existat si un personaj mitologic, Hainu’, caruia i se tragea numele de la adresarea celorlalti. In diapozitive, el apare purtand o caciula de miel fraged si agitand concret o toporisca, in timp ce persoanele care il intalneau incepeau: “Hai, nu…!”

Meteahna urbana de a categorisi omul dupa hain a dus la o moda accesibila portului de arme. S-au instaurat nadragii Pelle Pelle, strasnic apreciati de cei care vor sa ocupe mai mult loc in spatiu sau sa aiba unde dosi continutul unui rastel. Pacifismul s-a demodat in ritm de techno.

Şueta, cuvânt derivat din franceză, a fost, la origini, o pălărie cu voal. A apărut, prima dată, în secolul pălăriilor de paie şi al doamnelor gureşe. Pălăria a fost, la început, dreaptă şi a aparţinut Madamei de Pompadour, dar apoi a furat-o Gavroche şi a purtat-o câteva zile prin burta elefantului de lemn. Astfel, ea a devenit puţin şuie şi boţită.

Tot în franceză, aceea a anteriorilor noştri, exista o expresie: “C’est chouette!”. Varianta românească a venit în forma: “ce michteaux!”. Apoi a fost transcrisă fonic de vreun Prutean zelos şi a ajuns la noi aşa cum o cunoaştem. “Şue”. Fără “i”, pentru că nu dorim a da tărie pronunţiei. Daca îi intrebăm pe tinerii de astăzi, vom afla că şueta, ca specie, este inevitabil folosită de pensionare la ceaiuri. În afară de zahăr cubic, la ceaiuri se punea şi (de) o şuetă. În timp, ar fi putut deveni gen literar, dar doamnele preferau să traiască scrisorile în oral. Scrisul cu pana devenise incomod, din cauza brăţărilor.

Ţiganii au transportat (cu ghiocul), din spatiul slavo-dacic nedefinit, un alt model de discuţie socială, numit “bârfă”. El a înlocuit şueta, spre deliciul metropolelor originate pe banca de la poartă. Ceaiul a fost înlocuit cu produse Turabo sau variante la plic. Iar scrisul a dispărut.

Pe cat posibil, incerc sa contribui si eu, cu texte.